„Când ajunge la Tomis, în anul 8 d. C., exilatul de lux Ovidiu avea peste 50 de ani și o reputație care, cum spun francezii, l-a precedat. Știm asta, deoarece el însuși recunoaște în Ponticele, în „Scrisoarea a XIV-a. Către Tuticanus”, că a fost bine primit în cetate, fiind scutit de dări, favoare care nu se făcea, evident, primului venit. În mod explicit, poetul – care de regulă își plânge vârtos de milă, folosind pentru aceasta întregul repertoriu retoric al poeziei antice – recunoaște faptul că se bucură de un statut aparte, ca unic cetățean al Tomisului care, deși nu are statutul legal corespunzător, nu trebuie să plătească impozite (...)” Se face mare caz, în special în cultura română mai veche, de la începutul secolului trecut și din perioada comunistă, de această împrejurare neobișnuită, care a făcut ca viața și opera unuia dintre cei mai mari și mai cunoscuți scriitori ai Antichității să fie legate de teritoriul care va deveni – mai târziu – românesc. Poeziile ovidiene su...
Comentarii
Trimiteți un comentariu